Sportul este asociat cu termeni cheie dar și cu diferite stări pe care sportivul le experimentează dea-lungul competițiilor, meciurilor și antrenamentelor. De la succes, glorie, victorie la eșec, înfrângere, dezamăgire nu este de multe ori un drum lung, și asta pentru că sportivii sunt oameni cu zile mai bune și mai rele, cu reușite și erori care sunt supuși căderii și tind, de asemenea, spre culmi înalte. În spatele unui campion se află atât reușite, cât și eșecuri, câștiguri dar și ratări. A vorbi despre ratare în viața unui sportiv înseamnă a privi  spre condiția umană supusă și bunelor și relelor.

Poate cel mai mult un sportiv se teme de ratare, mai ales la o competiție mare. Cât de necruțător sună uneori termenul și ideea de Ratare...Este ca și cum te-ai pregătit degeaba, sau totul ți s-a ruinat, nimic nu mai este bun și corect, aceasta devenind o cale spre diferite trăiri. Așadar după ratare, urmează, de obicei, alte trăiri, de la dezamăgire, reproșuri la rușine pierderea încrederii și chiar depresie, sau, în cazul cel mai rău, retragere din viața sportivă. Schimbarea perspectivei asupra ratării este cheia înspre acceptarea și lupta cu ratarea. Ratarea ar trebui înțeleasă ca un fenomen natural, nu ca un stigmat, și acceptată ca o consecință, nu ca o pedeapsă, ceea ce ar fi bine să nu ducă la vinovăție, reproșuri sau plasarea vinei. La cea mai recentă olimpiadele de vară, o gimnastă care a ratat în finala la bârnă, a trăit un astfel de moment. Atunci când a venit antrenoarea după exercițiul ratat înspre ea, sportiva i-a spus cu un reproș greu de neobservat: Trebuia să fii lângă mine la antrenament (probabil cele câteva momente pe care le are sportiva înainte de a executa exercițiul). Acesta poate fi privit ca un caz concret de căutare a unui vinovat sau de frustrare pentru lipsa de suport în momente importante.

            Viața și experiența unui sportiv oferă și o altă perspectivă în ceea ce privește ratarea, și anume cea a transformării eșecului în reușită sau a redefinirii eșecului. Marele Federer spunea după finala pierdută la Wimbledon în 2019: Când pierzi, nu înseamnă că ai greșit totul. Înseamnă că ai o nouă ocazie să înveți. Astfel, eșecul devine un instrument înspre reușită și evoluție ca sportiv. Mai mult, eșecul poate fi privit și ca partea nevăzută a reușitei, dacă există perseverență și o gândire puternică în acest sens. Numai cel care a înțeles ratarea și nu a ascuns-o sau stigmatizat-o poate face următorul pas spre reușită, și astfel poate ajunge pe înaltele culmi ale performanței. Așadar, ratarea poate fi un profesor exigent, dar sincer, care îi predă sportivului o lecție importantă, dar și un pedagog care îl învață pe atlet cea mai importantă lecție, cea a orientării spre sine și a motivației.